Da, toamna asta care a venit ne pustiește din infinit în infinit:
revărsăm din străfunduri de suflet
tot ce credeam că deja demult s-a topit…
Mai
adunăm urme de grafit, scoici, frunze moarte, bucăți de zenit,
crezând încă
puțin că locul mai poate fi prezis, propus, definit,
Dar pare că nimic nu merge. Și nu merge. Tot ce știam s-a
dus; cumva, cândva, s-a transformat
și nu mai știm, de fapt, ce culegem – sau ce-am semănat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu