Eseu de duminică
Sîntem suflete desperecheate. Luăm forma norilor atunci când
zburăm, și a dealurilor, cand stăm. Suflete, de-adevăratelea între Cer și Pământ.
Fiecare cu natura lui, cu mișcarea lui, cu muzica uneori neauzită, fiecare cu o
energie.
Sîntem suflete-pereche și ne găsim, până la urmă, orice ar
fi. Ne prindem unii de alții dincolo de spațiu și timp, ne îmbrățișăm și ne iubim.
Nu știm de ce, dar putem
înțelege, pentru că totul ne vorbește. Doar să învățăm să ascultăm și să privim.
Să învățăm să fim și să iubim așa, între Cer și Pământ.
Sîntem
familii. Mari și mici, purtate de vremuri prin secole, prin schimbări de locuri
și de timp. Sîntem mulți și multe, în atâtea forme și cu atâtea nume, că uneori
nu ne mai știm… Ne pierdem printre propriile noastre teorii, mari și mici, dar
undeva, cândva, vine din nou cineva care să deschidă calea. Drumul cunoașterii.
Al regăsirii.
Sîntem
singuri, dar împreună. O lume de contrarii, aici, între Cer și Pământ. O
lume bătrână, care mereu renaște și devine – ca și noi, cei care o trăim. O lume făcută din inspirație
divină… iar noi, piese din puzzle. Dacă ceilalți nu ar fi, nici nu am avea sens
și unde sîntem de fapt, nu am ști.
Vă
mulțumesc, oameni dragi din întuneric sau lumină.
Prin voi,
drumul duce mereu la mine.
